Home » Maratoanele Descopera » Descoperă istoria românilor » Constantin Brancoveanu – Voievod, Martir si Sfant

Constantin Brancoveanu – Voievod, Martir si Sfant

Publicat: 11.12.2009
“Logofete – i-au spus boierii – noi cu totii pohtim sa ne fii domn. – Dar ce asi vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu; ear ei zisera: Ne rugam nu lasa teara sa intre alti oameni, sau rai sau nebuni, sa o strice, ci fii! Si-l luara de mani si-l impingea de la spate si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pre el la Mitropolie; si dusera caftan la capegi-basa al imparatului de au cetit molitvele de domnie si au mers de i-au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani!”

Asa a inceput una dintre cele mai luminate si indestulate domnii
din istoria Tarii Romanesti. Contextul politic al acelei vremi
facea ca domnitorul unei tari, indeosebi al uneia din Balcani, sa
se asemene cu un acrobat care practica mersul pe sarma sub o
prapastie adanca. Pozitionarea geografica a tarii ii aducea la
granita unele dintre cele mai de temut popoare ale vremii: pe de o
parte imperialii, pe de cealalta parte, turcii si tatarii.

Printul
aurului

Intr-o atare situatie, intelepciunea celui care fusese vel logofat
a oferit solutia ideala: compromisul. Brancoveanu avea grija sa
satisfaca cererile imperialilor, furnizandu-le informatii si
nerefuzandu-le serviciile solicitate, toate acestea fara a deranja
fragilele relatii cu Poarta otomana. Insa austriecii nu se
multumesc doar cu atat si urmaresc sa supuna Tara Romaneasca,
manati de speranta ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta sa isi
sustina nevoile materiale generate de lungile razboaie cu turcii.
In final, expeditia austriaca condusa de generalul Heissler
a fost zdrobita de trupele romanesti ajutate de cele turcesti si de
un corp de ostasi unguri numiti „curuti”. In acel an, 1690, s-a dat
prima si ultima batalie de sub Constantin Brancoveanu.

Austriecii au fost nevoiti sa se multumeasca numai cu ceea ce le
daruia domnul roman, insa relatiile dintre acestia si Tara
Romaneasca au inceput sa se imbunatateasca: Brancoveanu le oferea
stiri despre ceea ce se petrecea la turci si ii aproviziona, iar
imperialii i-au recunoscut titlul de „principe al imperiului” in
data de 30 ianuarie 1695.

Nici turcii nu erau neglijati. Brancoveanu le platea darile si
ajuta ori de cate ori era solicitat, cum se intampla deseori, cu
precadere in cazul intaririi sau ridicarii unor cetati importante
din punct de vedere strategic. Insa obligatiile domnitorului roman
fata de Poarta nu se invarteau doar in jurul chestiunilor banesti.
Sultanul era informat permanent cu privire la situatia
tarilor crestine din jur, iar pentru a obtine informatiile acestea,
Brancoveanu isi crease o adevarata retea de informatori si de
spioni raspanditi in toate punctele fierbinti ale tarii, dar si ale
straintatii: Viena, Venetia si chiar Moscova.
Nu este de
mirare de ce darnicia si generozitatea sa, induse de imprejurari de
vreme ce aceasta era singura metoda de a tine la distanta lacomii
dusmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau „principele aurului”.
Bogatia si darnicia sa il facusera celebru, de aceea la Stambul,
mai-marii se intreceau intre ei pentru a avea de-a face cu printul
Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia linistita, insa
tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brancoveanu
impreuna cu cei patru feciori ai sai.

Multumita averii sale pe care o impartasea cu bunavointa, dar si a
serviciilor aduse Portii, Brancoveanu a reusit sa isi pastreze
domnia, iar in anul 1699 sa o primeasca pe viata. Si,
intr-adevar, domnia sa s-a incheiat cu putin timp inainte de a-si
pierde viata. Chiar daca reusea sa mentina un echilibru precar in
relatiile cu imperialii si cu turcii, Brancoveanu nu a uitat
niciodata ca se afla pe teren minat si si-a luat toate masurile
posibile pentru a-si asigura existenta sa si a familiei sale, fara
a banui macar ca cea mai crunta soarta ii era rezervata.

Domnul Tarii Romanesti obtinuse cetatenia transilvana inca de pe
vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea,
impreuna cu mosiile pe care le stapanea in Transilvania si
depozitele de bani din Venetia, trebuiau sa garanteze securitatea
familiei sale.

Relatiile cu
Moldova

Desi Dimitrie Cantemir a ramas in paginile istoriei romanesti ca
unul dintre cei mai eruditi domnitori romani, familia din care
provenea nu a fost pe placul conducatorului Tarii Romanesti, un alt
cunoscut iubitor de cultura. Mai exact, intre 1685 si 1693, domnul
Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie si al lui
Antioh. Relatiile dintre cele doua tari erau foarte tensionate, cu
atat mai mult cu cat Brancoveanu il considera pe Constantin
Cantemir un om de rand, in vreme ce acesta din urma era contrariat
de atitudinea superioara a vecinului sau. Prin urmare, cei doi au
crezut de cuviinta sa se sape reciproc la Poarta. Ceea ce
nu a luat in considerare Constantin Cantemir este puterea aurului,
care cantarea mai mult decat orice barfa rautacioasa. Asa se face
ca la un moment dat, un grup de boieri romani se refugiaza in
Moldova, pe langa Cantemir, plangandu-se de Brancoveanu.

Cantemir crede ca a gasit momentul prielnic pentru a-si defaima
vecinul si ii trimite pe boieri la Stambul cu jalba. Argumentele si
pozitia fata de Poarta a lui Brancoveanu se dovedesc a fi mai
puternice decat nemultumirile si uneltirile unor boiernasi, prin
urmare acestia sunt trimisi domnului Traii Roamnesti intru
judecata. Judecata se face, iar boierii sunt spanzurati la marginea
orasului Bucuresti, pentru a servi de pilda si altora.

Ostilitatatea fata de Cantemir sporeste si se revarsa si asupra
feciorilor sai care ii vor urma la tronul Moldovei. Desi mari
iubitori de arta si de cultura, Brancoveanu si Dimitrie Cantemir
vor fi pentru totdeauna separati de interesele politice si
personale. Prima domnie a lui Dimitrie Cantemir in Moldova
nu este recunoscuta de catre sultan, tocmai ca urmare a
interventiilor lui Brancoveanu. Antioh va simti si el represaliile
pe propria piele. O impacare are totusi loc, in anul 1705, in urma
infiriparii unei aliante prin casatorie, insa aceasta nu va fi
defintiva.
Anul 1711, cand are loc a doua domnie a lui
Dimitrie, ii gaseste pe cei doi iar in relatii tensionate.
Aversiunea lui Brancoveanu fata de Cantemiresti mai are o
explicatie, de natura personala si egoista, am putea spune, desi in
acea perioada era un lucru normal ca domnii sa doreasca sa aiba
aliati la conducerea tarilor invecinate. Brancoveanu isi dorea un
astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era
Constantin Duca, care ii era si ginere, precedat in ordinea
preferintelor de Mihai Racovita, ce-i venea var de-al doilea.

O domnie pe
viata…scurta

O confirmare pe viata a domniei ar fi trebuit sa echivaleze cu o
garantie a pastrarii tronului, insa la acea vreme, tot aurul din
lume nu putea sa sustina terenul alunecos pe care se afla acesta.
Brancoveanu nu avea numai prieteni castigati cu bani grei la
Stambul, ci avea si dusmani care s-ar fi imaginat pe tronul
acestuia. Unul dintre acestia era marele dragoman Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul tarii pentru fiul sau,
Nicolae. Brancoveanu nu era strain de interesele acestui
reprezentant al Portii, prin urmare, a incercat sa isi ia din timp
masuri de prevedere, incuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre
fiicele sale s-a casatorit cu unul dintre fiii Exaporitului,
Scarlat. Asa cum era de asteptat, zestrea miresei a fost
mai mult decat generoasa, iar aceasta noua relatie de rudenie prin
alianta, l-a potolit pentru o vreme pe Mavrocordat. Incuscrirea
avea sa tina doar un an si jumatate, terminandu-se odata cu decesul
prematur al lui Scarlat.
Odata cu ruperea relatiilor de
rudenie, Mavrocordat a lasat orice maniera la o parte si si-a
continuat „sapaturile” la Poarta. Un moment critic se petrece in
anul 1703, cand noul vizir Rami Mehmed il cheama pe domnul roman la
poarta „sa sarute poala imparateasca”. Departe de a avea
semnificatii pozitive, acest lucru echivala de cele mai multe ori
cu o mazilire. Aurul il salveaza inca o data pe Brancoveanu, care
accepta sa plateasca dari mai mari.

Odata depasit si acest hop, urmeaza una dintre cele mai frumoase
perioade din domnia lui Brancoveanu. Si cum vremurile linistite
incurajeaza spiritul uman catre meditatie si dezvoltare spirituala,
in aceasta epoca au loc cele mai mari transformari culturale si
manifestari artistice. Se ridica palate, se construiesc biserici si
manastiri, iar tiparul ia avant, ceea ce echivaleaza cu un acces
mai larg al maselor catre slova scrisa.

Naframa de matase neagra

Izbucnirea razboiului dintre rusi si turci in 1711 avea sa puna
capat linistii. Armata ruseasca condusa de catre nimeni altul decat
tarul Petru cel Mare a ajuns pana in Moldova, unde domnul Dimitrie
Cantemir li se alatura imediat. A venit randul lui Brancoveanu sa
decida de partea cui va fi. In acelasi spirit echilibrat si
prevazator, Brancoveanu pune in balanta sortii de izbanda a
fiecarei parti. Alege si de aceasta data prudenta si isi aseaza
tabara intr-un punct strategic, care ii permitea „sa pazeasca tara
fara primejdie, de catre amandoua partile, adica si de catre turci
si de catre muscali”, dupa cum mentioneaza cronica. Cum socoteala
de acasa nu se potriveste cu cea din targ, nici macar prevederea
extrema a lui Brancoveanu nu a putut anticipa comportamentul
boierilor sai. Asa se face ca spatarul Toma Cantacuzino, ruda de-a
lui Brancoveanu, decide sa actioneze dupa bunul plac, decizie ce
l-a costat pe domnitorul roman viata sa si a celor patru feciori ai
sai.

Toma Cantacuzino trece cu o parte din calarime la rusi, in
incercare de a-i ajuta sa cucereasca Braila, neglijand astfel
indicatiile domnului sau. Rusii au castigat doar o batalie, nu si
razboiul. In final, au fost bucurosi sa cada la pace cu turcii,
insa acestia din urma au inceput sa il banuiasca pe domnitorul
roman de tradare.
Puternicii reprezentanti ai Portii nu au
vrut sa creada ca un spatar ar fi actionat de capul sau, prin
urmare, aceasta actiune, cumulata cu toate intrigile de la Stambul,
avea sa semnifice inceputul sfarsitului. „Miezul actiunii” la
Stambul a fost chiar o ruda de-a lui Brancoveanu, stolnicul
Constantin Cantacuzino, care dorea la conducerea Tarii Romanesti pe
fiul sau, Stefan. Legaturile bune cu Poarta, averea lui
Brancoveanu, cat si cei patru descendenti ai sai pe linie
masculina, erau tot atatea motive pentru a-si vedea visul
spulberat.

Actiunea nesabuita a spatarului Cantacuzino le oferea acum
momentul ideal sa unelteasca impotriva domnului roman. Se afla
despre mosiile si despre depozitele de bani din afara, ceea ce
intareste suspiciunile turcilor. Nu mai putin, acestia din urma,
visau sa intre in posesia aurului pe care Altan-beg il stapanea,
prin urmare indepartarea acestuia i-ar fi multumit pe
toti.
De aici pana la decizia de mazilire nu a mai fost
decat un pas. Fara a banui nimic, in data de 14 aprilie 1714,
Brancoveanu il primeste la Bucuresti pe trimisul sultanului,
capugi-basa Mustafa-aga. Primit in divan, acesta ii pune pe umar
domnitorului roman naframa de matase neagra, semnul maziliei.
Amenintati cu navalirea tatarilor, nici unul dintre boierii
prezenti nu a schitat nici un gest. In vreme ce unul dintre cei mai
destoinici domnitori ai Tarii Romanesti lua drumul maziliei, la
tron se instala triumfator nimeni altul decat Stefan
Cantacuzino.

Sub o tortura cumplita, Brancoveanu si-a declarat intreaga
avere, inclusiv mosiile si depozitele de bani din strainatate. In
afara de proprietatile din Transilvania, familia Brancovenestilor
fusese expoliata de orice bun. Se parea ca lucrurile se vor opri
aici si chiar domnul mazilit scrisese in Ardeal sa i se pastreze
bunurile de acolo.
Nimeni nu banuia ca sadismul vizirului
Gin Ali Pasa va intrece orice limita. Acesta hotaraste pedeapsa
capitala pentru Brancoveanu, cei patru fii ai sai si pentru
clucerul Ienache Vacarescu, sfetnicul de incredere al fostului
domn. Ca o ironie, executia a fost hotarata pentru 15 august, exact
data in care Brancoveanu implinea varsta de 60 de ani. In acea zi
neagra, a cazut intai capul clucerului, apoi ale feciorilor, iar
Brancoveanu, obligat sa treaca prin tortura infioratoare de a-si
vedea copiii ucisi, este condus ultimul catre esafod. O moarte
care, in acele conditii, venea ca o eliberare. Mult mai tarziu,
trupurile Brancovenestilor au fost aduse in tara si ingropate in
biserica Sfantul Gheorghe cel Nou din Bucuresti, insa venerarea lor
ca sfinti martiri a inceput la scurta vreme dupa uciderea lor
miseleasca.

Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase